Regasirea eului

In experientele altora, te poti recunoaste uneori, iti poti descoperi limitele dar si potentialul latent, poti invata sa te eliberezi de “poveri” si sa te bucuri de clipa prezenta, dar totusi sa ramai treaz, cu atentia focalizata pe menirea ta in viata.
E ca si cum te-ai privi intr-o oglinda si ti-ai regasi, treptat, adevarata identitate. Dharma Green

Azi am citit articolul Pierderea Eului de pe blogul Biancai, Nymphetamine. In articolul ei Bianca scrie despre cum te simti cand ceilalti iti spun in fata ceea ce cred despre tine mai ales cand nu-ti place deloc ce auzi si nu te regasesti in cuvintele alea, cel putin nu initial. E ca si cum ai primi un pumn in stomac, e fictiv, dar doare mai ceva ca unul adevarat.

Cam o chestie de genul asta mi s-a intamplat mie acum vreo doua luni. Mi-am luat in cap o galeata mare de gheata(fictiva): ca ma cert cu toata lumea(si cam asa e), ca nu stiu sa stau printre oameni, ca sunt egoista, sunt mereu trista, negativa si indispun pana si pe cine e in preajma mea si asa mai departe. E nimic fata de lucrurile care mi s-au mai spus in anii trecuti, dar in ziua aia mi s-a pus capac, pentru toti ai mei 30 de ani de inghitit in sec si de tacut m-am apucat de plans groaznic, vreo saptamana, n-am fost eu niciodata cea mai pozitiva femeie de pe pamant dar ma simteam un esec total, din toate punctele de vedere.

M-am uitat in oglinda si am inceput sa ma intreb cum de am ajuns aici? Sunt in aceasta faza de cativa ani cred, de fapt asa eram si la liceu, mi-a facut cadou diriginta zahar ca sa ma indulceasca(da, s-a intamplat si asta, am poze ca dovada). Intre timp am evoluat, am schimbat trei tari, mai bine de sapte orase, vreo zece locuri de munca, tot atatea case, si nu stiu cum fac dar reusesc sa ma cert si cu cel mai calm om de pe pamant. Am cutreierat Europa, am cunoscut oameni di multe tari, mi s-a deschis mintea si mi s-a descretit fruntea, am inceput sa zambesc, sa rad rau de tot, sa fiu sufletul petrecerilor, am citit bloguri, carti, m-am inscris la cursuri de yoga, de dansat, de cantat(opereta, o sa scriu in detaliu despre asta), am sarit cu parasuta, m-am catarat pe munti, mi-am invins frica de apa (sau asa credeam eu), m-am apucat de canotaj, castigat medalie, m-am lasat de canotaj (m-am certat cu antrenorul), inceput vreo doua facultati, lasat balta, acum in sfarsit o termin cu greu pe a treia (nu m-a sprijinit nimeni, o sa ajung si la ghimpele cel mai dureros, familia). Dragoste la prima vedere, ca in basme (alt ghimpe, dar vreo cateva postari merita totusi). Atacuri de panica, suflet sufocat, trezirea cu o piatra mare pe piept in fiecare dimineata, senzatie care dureaza cateodata toata ziua, de parca atatea cuvinte orfane nespuse la timp s-au oprit acolo si asteapta.

Am tinut cu dintii de lumina din ochii mei, cum am scris mai sus am reusit la un moment dat sa am o pofta de viata nebuna, dar intre timp mi-am pierdut-o, ma uit la poze vechi plangand dupa zambetul de odinioara. Am fost la psiholog, am fost la preot, asteptari cu nemiluita, dezamagiri cu toptanul.

M-am apucat de alergat… Am urat mereu alergatul dar vroiam sa slabesc, sa ma simt mai in forma. Sau pur si simplu vroiam sa fug iar de mine. Majoritatea lucrurilor pe care le-am facut mereu, le-am facut ca sa scap de mine. E greu de explicat, dar chiar in momentul in care alergam la propriu mi-am dat seama ca era pentru prima oara ca alergam cu mine nu de mine. Lucru care pana atunci nu mi se intamplase. Ce incepea sa-mi placa cel mai mult era ca in sfarsit reuseam sa-mi iau gandul de la probleme, nu ma mai certam cu mine, aveam ganduri de incurajare, eram atenta la pozitia corpului, la respiratie, la traseu, nu mai aveam nici timp si nici chef de ganduri negative, o stare de bine ma complesea cand terminam cursa si cate un zambet timid. Si ma uimeam singura ca reusesc sa am rezultate din ce in ce mai bune pe zi ce trecea.

Dar oare daca eu ma detest altii cum sa ma iubeasca? Daca eu ma cert cu mine toata ziua pai ce situatii si persoane atrag in jurul meu? Daca nu-mi zic eu o vorba buna ce sa ma astept de la cei di jurul meu? Gandurile celorlalti nu ne pot atinge, orice spun ceilalti nu ar trebui sa aiba un efect negativ asupra noastra si totusi asupra mea aveau un efect devastant. Nu stiu cand a inceput treaba asta, poate chiar din copilarie, dar stiu un singur lucru, a pornit de la un gand negativ, al meu. Am inceput sa ma indoiesc de mine, sa ma gandesc ca nu valorez nimic.

Cand incepe sa ma apuce tristetea acum incerc sa ma opresc si imi analizez gandul de la care a pornit totul, realizez cum un singur gand declanseaza un film negativ in capul meu, cel mai des scenarii si certuri care nu vor avea loc niciodata dar eu intre timp ma simt manioasa sau morocanoasa si epuizata cu aceeasi greutate mare pe piept. Categoriile de ganduri sunt vreo 10 nu mai mult, dar declinate in fel si chip, negativ evident. Ne trec prin minte in jur de 60.000 de ganduri pe zii, pot deveni arma de distrugere letala sau se pot transforma intr-un entuziasm energizant care te face sa treci peste toti si toate si sa ajungi in varf, alegerea chiar ca e in mainile noastre, gand dupa gand. Uite noroc ca mi-a venit totusi inspiratia sa scriu si tare mi-era dor of, cuvintele s-au saturat sa taca.

Annunci

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...